Masurile asigurătorii se pot institui doar in mod excepţional când organul fiscal deţine probe certe ca debitorul îşi va ascunde sau îşi va risipi patrimoniul, astfel cum prevede in mod expres art. 213, alin. 2 din Legea 207/2015 privind Codul de Procedura Fiscala.
Pentru ca aceste masuri sa poată fi dispuse in mod legal este necesar ca ipotezele avute in vedere de legiuitor sa fie verificate de organul fiscal cu ocazia luării unei astfel de masuri, respectiv sa existe date certe, susţinute de probe, care sa determine concluzia organului fiscal ca exista pericolul ca debitorul sa se sustragă sau sa îşi ascundă patrimoniul.
Simpla citare a textului legal in temeiul căruia a fost întocmita decizia contestata nu exonerează organul fiscal de obligaţia de a indica probele din care rezulta pericolul de sustragere despre care vorbeşte legiuitorul.
Trebuie admis ca angajarea răspunderii fiscale a debitorului nu presupune in mod automat si luarea masurilor asigurătorii, având in vedere condiţia enunţata in cadrul art. 213, alin. 2 din Codul de Procedura Fiscala, existența unor elemente care anunţa reaua – credinţa a debitorului circumstanţiata prin manopere dolosive de sustragere, ascundere ori distrugere a activelor patrimoniale.
Organul fiscal trebuie sa facă dovada întrunirii tuturor condiţiilor prevăzute expres de textul de lege înainte de a se dispune luarea masurilor
asigurătorii, respectiv:
- In primul rând, organul fiscal trebuia sa dovedească ca exista pericolul de sustragere.
- In al doilea rând, organul fiscal trebuia sa demonstreze ca s-ar periclita ori îngreuna in mod considerabil colectarea.
Aprecierea pericolului nu este însă subiectivă, ci trebuie justificată prin raportare la comportamentul fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali/al asociaţilor si a conţinutul declaraţiilor fiscale şi a situaţiei financiare a debitoarei (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate etc).
NU societatea contestatoare trebuie să probeze un fapt negativ, acela că nu există pericolul de a se sustrage de la urmărire, ci organul fiscal trebuie să probeze, prin date obiective, faptul pozitiv al pericolului că aceasta s-ar putea sustrage, ascunde ori şi-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
În acest context, este de amintit faptul că, astfel cum în mod constant s-a pronunţat literatura şi practica de specialitate, în acord şi cu jurisprudenţa comunitară, „obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ fiscal constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective”.
Elementele de fapt și de drept pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ permit destinatarului actului să cunoască şi să evalueze temeiurile sale, pe de o parte, iar pe de altă parte să facă posibil controlul de legalitate.
In situatia in care masurile asiguratorii au fost luate inainte de emiterea titlului de creanta, acestea inceteaza daca titlul de creanta nu a fost emis si comunicat in termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse masurile asiguratorii.
Decizia de instituire a masurilor asiguratorii este act administrativ fiscal. Contestatia se depune fie la tribunal fie la Curtea de Apel, nefiind necesara plangerea prealabila.
Contestatia impotriva procesului verbal de sechestru se depune la instanta de executare, respectiv la Judecatorie.
