Prin Încheierea din 26 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.008/97/2018, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Alba Iulia — Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:
„Cum se interpretează și se aplică prevederile art. 76 alin. (2) lit. k) și art. 76 alin. (4) lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care dispun că indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariați, potrivit legii, pe perioada detașării în străinătate în interesul serviciului, nu constituie venit impozabil în limita plafonului stabilit, în cazul indemnizațiilor specifice detașării care sunt considerate parte a salariului minim, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale?”
Instanța de trimitere a făcut referire la jurisprudența Curții de Apel Alba Iulia (Decizia nr. 289 din 10 martie 2021), a Curții de Apel Brașov (Decizia nr. 226 din 6 aprilie 2021) și a Curții de Apel Târgu Mureș (Decizia nr. 447 din 4 august 2020), arătând că împrejurarea că indemnizația specifică detașării este considerată parte a salariului minim are relevanță numai din perspectiva respectării normelor de dreptul muncii și a securității sociale față de salariații detașați, în timp ce consecințele fiscale sunt determinate de prevederile art. 76 alin. (2) lit. k) și alin. (4) lit. h) din Codul fiscal din 2015.
Din interpretarea normelor fiscale interne rezultă, din punct de vedere fiscal, următoarele:
(i) reprezintă venit asimilat salariilor și supus impozitului pe venit indemnizația de detașare în străinătate pentru partea care depășește plafonul neimpozabil de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar (Hotărârea Guvernului nr. 518/1995);
(ii) nu reprezintă venit asimilat salariilor și neimpozabil din perspectiva impozitului pe venit indemnizația de detașare în străinătate pentru partea care nu depășește plafonul neimpozabil de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar împreună cu cele primite pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare;
(iii) reprezintă venit asimilat salariilor și supus impozitului pe venit orice alte sume încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, în baza unui act de detașare, sume care prin conținutul lor concret nu pot fi încadrate în cheltuieli de detașare (indemnizație, cheltuieli de transport și cazare).
Deși indemnizația de detașare face parte din salariul minim din perspectiva directivei, din punct de vedere fiscal, nu înseamnă că aceste venituri sunt impozabile, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (i) se situează sub plafonul de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar; (ii) respectă scopul pentru care au fost instituite de legiuitor, și anume compensarea inconvenientelor cauzate de detașare care constau în îndepărtarea salariatului de mediul său obișnuit.
ICCJ a considerat ca nu sunt indeplinite conditiile de noutate , resping sesizarea ca fiind inadmisibila, decizia fiind publicata in Monitorul Oficial in data de 13.12.2021.
Din observarea jurisprudenței comunicate de instanțe se constată că există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor supuse interpretării în cauză, la calificarea juridică și fiscală a sumelor acordate pentru transport, cazare și masă, cu titlu de indemnizație de detașare sau cu altă destinație, precum și a celor referitoare la regimul fiscal aplicabil acestor categorii de sume în funcție de scopul concret al cheltuielilor pe care sunt destinate să le acopere.
ICCJ a decis :
”În raport cu elementele raporturilor juridice deduse judecății, instanțele au avut de rezolvat chestiuni referitoare la calificarea juridică a raporturilor juridice sub aspectul corectei încadrări a situației de fapt în ipoteza delegării/detașării/desfășurării activității în mod obișnuit în străinătate și, subsecvent, sub aspectul calificării sumelor acordate angajaților cu titlu de diurnă, cheltuieli de cazare, transport sau masă ori ca salariu acordat pentru munca prestată.
Așadar, dezlegarea chestiunii de drept nu implică o reală dificultate, ci se rezumă la calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, ca atribut fundamental ce revine instanței în procesul de interpretare și aplicare a legii în circumstanțele litigiului, operațiune care nu poate fi realizată pe calea mecanismului hotărârii prealabile, care se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta procedură.”
Pe cale de concluzie, instantele de judecata care au suspendat astfel de cauze vor trebui sa reia judecata si sa interpreteze prevederile legale privind caracterul impozabil sau neimpozabil al diurnei.
